Negativismul in ortodoxism

Religia ortodoxă este puternic impregnată de o viziune negativă.
Şi aici mă refer atât la personificarea răului şi la lupta dintre Bine şi Rău, cât şi la controlul credincioşilor prin generarea fricii şi utilizarea pedepsei.

Lupta dintre Bine şi Rău

Lupta dintre Bine şi Rău este o viziune cu totul diferită decât complementarismul yin-yang. Binele şi Răul sunt relative, sunt doar două polarităţi care se împlinesc una pe alta şi pot trece dintr-una în alta. În credinţa budistă nu mai este atâta tensiune, încordare, este o credinţă mai puţin "belicoasă" care poate aduce pacea.
Probabil că la asta am ajunge şi dacă ortodoxismul ar fi întradevăr updatat la învăţăturile figurii lui centrale, Iisus din Nazaret. Am rămas fixaţi pe cele 10 porunci ale mozaismului, care au fost date într-o perioadă istorică în care era răspândit politeismul, chiar şi la evrei. De aceea multe dintre porunci nu mai sunt adaptate zilelor noastre (şi aici mă refer la "închinarea la chipuri cioplite"), degeaba încearcă BOR-ul să dea tot felul de interpretări. Aceleaşi porunci au contribuit şi la desprinderea neoprotestanţilor care nu pot trece peste închinarea la icoane, deci la "chipuri cioplite".
Au şi cele 10 porunci un rol social, e un cod minim de comportament care reglează convieţuirea socială, împiedică oamenii să fure, să ucidă, să râvnească la partenerul/a altcuiva, însă ele doar împiedică facerea de rău (tot e centrat ortodoxismul pe lupta împotriva Răului), dar nu ajută la atingerea desăvârşirii spirituale, aşa cum ar face-o respectarea Fericirilor. acestea nu te învaţă doar să nu face rău, să nu fii agresiv, ci mai mult de atât, să fii blând, să oferi bunătate, etc.

Frica şi Pedeapsa

Biserica controlează comportamentul credincioşilor prin ameninţarea cu Iadul, care este văzută ca pedeapsă veşnică, o continuă suferinţă în viaţa de dincolo. Păcătuieşti dacă nu faci ceea ce zice Biblia, şi nu numai aceasta este punctul de reper, ci şi învăţăturile Bisericii şi chiar ceea ce zice popa (care e om şi de multe ori dă o interpretare a lui personală, care poate e aberantă, greşită, îndepărtată mult de esenţa credinţei). Iar dacă păcătuieşti, ajungi în Iad.
Ceea ce mă deranjează e că prin norme, ritualuri şi canoane, Biserica s-a îndepărtat de esenţa credinţei şi a spiritualităţii. Ţi se spune că e păcat dacă nu posteşti, dacă faci dragoste înainte de căsătorie, dar se uită esenţa: iubirea faţă de ceilalţi. Mai important e să te abţii de la gânduri rele, de la sentimente rele faţă de ceilalţi, să fii împăcat cu tine şi cu ceilalţi. Dar asta se cam uită, sau rămâne într-un plan secundar. Cu siguranţă creştinismul arăta cu totul altfel imediat după Iisus, acum a devenit ceva superficial, de suprafaţă, formalizat. E şi tentaţia funcţiei (de preot), credincioşii devin o masă de oi proaste care participă supuse şi pasive la oficierea slujbei, înghesuiţi, în picioare, dacă se poate cât mai umiliţi. Nu mai e o comunitate în care să se discute, să se ofere cu adevărat iubire şi femeia să fie egală a bărbatului (atât timp cât femeia nu poate fi preot).

Controlul prin pedeapsă mă duce cu gândul la behaviorism care spune că mai eficientă, şi cu consecinţe pe termen lung, este întărirea pozitivă, adică recompensa care te aşteaptă la capătul drumului şi pe care o obţii dacă faci ceva anume. Pedeapsa este cea mai puţin eficientă în schimbarea comportamentului şi mai creează şi o stare emoţională negativă, frustrări, anxietate. Recompensă există şi în creştinism - Raiul şi Mântuierea. Însă este o problemă de punere a accentului, pe recompensă sau pe pedeapsă, iar BOR-ul se pare că a preferat să bage frica în credincioşi cu Iadul ... ca de, în manipularea şi controlul maselor frica ajută mult mai mult. Or Întărirea pozitivă stă sub nasul lor... dar preferă să rămână o religie cu o viziune negativă.

Revenind, Instituţia Bisericii are un rol coercitiv, de control, prin care se apără ca instituţie. De asta zice "Crede şi nu cerceta", nu mă combate, nu pune la îndoială învăţătura mea. Dacă ne gândim, Iisus nu a avut atitudinea asta faţă de Toma (pe care numai Biserica îl numeşte Necredinciosul, Iisus nu l-a tratat nicidecum în acest fel). Toma era genul raţional, care avea nevoie de dovezi concrete pentru a crede, vroia să creadă dar avea nevoie de argumente. Pur şi simplu aşa era construit psihic. Iisus nu l-a certat, ci i-a oferit dovezile de care avea nevoie pentru a crede, a avut o atitudine de respect şi colaborare. Vorbele Lui de după "Fericiţi cei care nu au văzut şi au crezut" subliniază că cei care cred în mod emoţional sunt mai liniştiţi, mai împăcaţi, în timp ce tipul raţional, care caută argumente este zbuciumat sufleteşte. Dar nu-i alungă de la El pe raţionali, ci îi primeşte la El şi le dă ceea ce au ei nevoie. Deci nici pe mine nu m-ar alunga.
De ce nu face şi Biserica la fel? De ce nu urmează exemplul Învăţătorului ei?